calivita international-produse: chlorophyll

Liquid Chlorophyll – actualitate în nutriţie
INTRODUCERE

Verdele este culoarea dominantã a vegetaţiei pe aproape tot parcursul perioadei de creştere a acesteia. Culoarea verde, caracteristicã plantelor, se datoreazã pigmentului numit clorofilã, care se aflã din abundenţã în frunzele plantelor. Clorofila a mai fost numitã şi „razã solarã lichidã” pentru considerentul cã absoarbe energia soarelui.
Organismele vii aparţinând regnului vegetal sunt alcãtuite din mai multe tipuri de celule. Între acestea se disting, în principal, douã tipuri : primul tip este reprezentat prin celule care sunt responsabile de efectuarea activitãţilor metabolice specifice plantei, iar secundul tip este format din celule non-active din punct de vedere metabolic care se constituie ca suport mecanic sau participã la tranzitul sevei prin plantã. Celulele cu activitate metabolicã (parenchimatoase), conţin toate organitele celulare cu importanţã biochimicã. Organitele celulare caracteristice plantelor, cu rol în biogeneza pigmentului, sunt plastidele. Mai exact, plastidele constituie o familie de organite celulare care au ca şi precursori proplastidele, din care se dezvoltã: cloroplastele, cromoplastele, amiloplastele şi etioplastele.
Sub aspect morfologic, vizibil la miscroscop, în plastidã se distinge o „membranã limitantã dublã” (internã şi externã), iar în interior este substanţa fundamentalã localizatã în „stroma”. La nivelul stromei se aflã formaţiuni lenticulare (discoidale) denumite „grana” care conţin diverse substanţe chimice: clorofilã, proteine, fosfolipide, amidon etc.
Cloroplastele reprezintã principalele organite de naturã plastidicã prezente în plantele verzi în care se aflã sediul aparatului fotosintetic şi conţin clorofila. Acestea se gãsesc în special în celulele ce alcãtuiesc frunza, conferind acestora culoarea verde, dar sunt prezente, de asemenea, şi în celulele tuturor celorlalte componente verzi ale plantelor. Toate cloroplastele conţin pigmentul clorofilã. Numele acesteia provine din cuvintele greceşti: chloros = verde şi phyllon = frunzã. Pigmenţii sunt compuşi chimici pentru a cãror biogenezã este necesarã lumina cu anumite lungimi de undã din spectrul vizibil al luminii. Acest fapt le conferã proprietatea de a sintetiza compuşi „coloraţi”. Similar, în diverse plastide se formeazã coloranţi care sunt specifici pentru flori, fructe etc. Aceştia conferã ţesuturilor vegetale culoarea specificã. Existã trei clase principale de pigmenţi implicaţi în procesul de fotosintezã: clorofilele – pigmenţi verzi; carotenoidele – pigmenţi de culoare roşie, portocalie sau galbenã şi includ compusul familiar carotenul care dã morcovilor culoarea specificã; antocianii – pigmenţi flavonoidici vacuolari solubili în apã care, în funcţie de anumite particularitãţi ale structurii chimice, pot prezenta culoare roşie sau albastrã. Aceştia se gãsesc în mare parte în flori (petale, stamine), în fructe, dar şi în frunze şi rãdãcini. Toţi aceşti pigmenţi sunt prezenţi sub formã de cromoproteine (complecşi pigment-proteinã) având o componentã proteicã şi o componentã non-proteicã (prosteticã).


Clorofila estSTRUCTURA CHIMICÃ A PIGMENTULUI CLOROFILA
e componenta prosteticã a unei clase de cromoproteine vegetale (fitocromoproteine), reprezentând pigmentul verde al plantelor. Din punctul de vedere al biochimiei, clorofila este un macrociclu aromatic care are la bazã patru nuclee pirolice (notate A, B, C, D) legate prin patru legãturi metin. La acest macrociclu se leagã un inel aromatic, notat prin E, rezultând macrociclul numit forbina.
În naturã existã douã cromoproteine importante ce au nuclee pirolice în structura lor de bazã. Acestea sunt forbina şi porfirina. Forbina este prezentã în regnul vegetal, fiind un macrociclu cu cinci nuclee aromatice şi un ion de magneziu în centru (Mg2+). Porfirina este prezentã în regnul animal, fiind un macrociclu cu patru nuclee aromatice la care se ataşeazã un ion feros în centru (Fe2+), formându-se hemoglobina. Forbina intrã în structura clorofilei, în timp ce porfirina se regãseşte în structura chimicã a hemoglobinei din sânge. Forbina prezintã diverse catene laterale, incluzând în general şi o catenã lungã de fitol. La aceastã grupare prosteticã se leagã o catenã proteicã specificã.
În 1915, Dr. Richard Willstätter a primit premiul Nobel pentru descoperirea structurii chimice a clorofilei, o reţea de atomi de carbon, hidrogen, azot şi oxigen înconjurând un singur atom de magneziu. Cincisprezece ani mai târziu, în 1930, Dr. Hans Fisher a primit premiul Nobel pentru descoperirea structurii chimice a hemoglobinei, fiind surprins sã descopere cã aceasta avea o structurã asemãnãtoare cu a clorofilei. Hemoglobina (alcãtuitã din hem şi globinã) este pigmentul care dã culoarea roşie hematiilor (eritrocitelor) din sânge. Clorofila este pigmentul verde care dã culoarea plantelor. Când Dr. Fisher a separat hemul de molecula proteinei de care era ataşat, a fost observatã principala diferenţã dintre hemoglobinã şi clorofilã. Astfel, în cazul hemului, ionul central este Fe2+, care se leagã de porfirinã, iar în cazul clorofilei, ionul central este Mg2+, care se leagã de forbinã. În molecula de clorofilã, Mg2+ este ionul metalic coordinant. În plante, unde acest ion se regãseşte în cantitãţi importante, s-a constatat cã aproximativ 6% din Mg2+ total se aflã legat de clorofilã. Plierea tilacoizilor (compartimentul intramembranar al cloroplastelor) se realizeazã în prezenţa Mg2+ şi prezintã importanţã pentru eficienţa fotosintezei, permiţând efectuarea tranziţiei de la o fazã la alta. Ionul de Mg2+ este, probabil, transferat în cea mai mare parte în cloroplaste pe parcursul dezvoltãrii (induse de radiaţiile luminii) de la proplastide la cloroplaste sau de la etioplaste (plastide în stadii tranzitorii) la cloroplaste. În acest timp, sinteza clorofilei şi biogeneza membranelor pliate de tilacoizi necesitã, neapãrat, cationi divalenţi. Posibilitatea ionului de Mg2+ de a intra şi ieşi liber din cloroplaste, dupã faza iniţialã de dezvoltare, este subiectul mai multor rezultate contradictorii. Deshaies et al. (1984) au descoperit cã Mg2+ poate intra şi ieşi din cloroplastele izolate din plante de mazãre tinere, dar Gupta şi Berkowitz (1989) nu au reuşit sã reproducã aceste rezultate folosind cloroplaste extrase din frunze de spanac adulte. Deshaies et al. (1984) au menţionat în lucrarea lor cã în cazul cloroplastelor extrase din mazãre adultã, acestea prezentau modificãri în conţinutul de Mg2+ mai puţin însemnate decât cele utilizate de ei pentru a ajunge la concluziile date. Probabil cã proporţia relativã de cloroplaste imature prezente în preparate poate explica aceste observaţii.
Statusul metabolic al cloroplastelor diferã, considerabil, între zi şi noapte. În timpul zilei, cloroplastele reţin în mod activ energia luminii, convertind-o în energie chimicã. Activarea cãilor metabolice implicate are la bazã schimbãrile compoziţiei chimice ale stromei, suferite în prezenţa luminii. Ionii de H+ sunt pompaţi afarã din stroma cloroplastelor (în citoplasmã), ducând la apariţia unui pH acid. Ionii de Mg2+ (împreunã cu K+) sunt eliberaţi din stromã, într-un proces de electroneutralizare care sã echilibreze pierderea de H+. În final, grupãrile tiol din enzime sunt reduse printr-o schimbare a potenţialului redox a componentelor stromei. Exemple de enzime activate ca rãspuns la aceste schimbãri sunt fructozo-1,6-difosfataza, sedoheptulozo-difosfataza şi ribulozo-1,5-difosfat carboxilaza. Dacã aceste enzime au fost activate, la lãsarea întunericului, va avea loc o reciclare de substraturi şi produşi de reacţie specifici metabolismului glucidic.
Pe parcursul zilei, în stroma cloroplastului pot fi identificate enzime care interacţioneazã cu ionii de Mg2+. Existã o grupã de enzime specifice glicolizei care interacţioneazã adesea cu doi atomi de Mg2+. Primul atom este modulatorul alosteric al activitãţii enzimatice, iar al doilea formeazã o parte din situsul catalitic şi este direct implicat în reacţia enzimaticã. De asemenea, existã o altã grupã de enzime care include enzime în care Mg2+ este complexat cu un nucleozid difosfat sau nucleozid trifosfat (e.g. ADP şi ATP). Modificãrile chimice implicã transferul grupãrii fosforil. Ionul Mg2+ poate avea rol în menţinerea structuralã a acestor enzime (e.g. enolaza).
Iniţial s-a presupus cã pigmentul clorofila este format dintr-un singur compus dar, în 1864, Stokes a demonstrat prin intermediul spectroscopiei cã este un amestec de doi compuşi, clorofila a liposolubilã şi clorofila b.
Azi, se cunoaşte faptul cã existã câteva tipuri de clorofilã, cea mai importantã fiind clorofila a. Datele din literaturã aratã cã aceasta este asociatã cu proteine specifice denumite CP I, CP 47 şi CP 43. Aceasta este molecula care face posibilã fotosinteza, prin cedarea electronilor sãi moleculelor care au rol în producerea glucidelor. Toate plantele, algele şi cianobacteriile în care are loc fotosintezã, conţin clorofila a. Deci, clorofila a este comunã tuturor eucariotelor fotosintetizante şi datoritã rolului acesteia în reacţiile anabolice, este esenţialã pentru producerea fotosintezei. Un al doilea tip de clorofilã este clorofila b, care apare numai în algele verzi şi în anumite plante. Cele douã tipuri de clorofilã diferã foarte puţin prin compoziţia catenei laterale (la clorofila a este –CH3, la clorofila b este CHO). Ambele sunt fotoreceptori foarte eficienţi datoritã faptului cã acestea conţin legãturi duble şi simple ce alterneazã (aşa numitele legãturi duble conjugate), iar orbitalii se pot delocaliza stabilizând structura. Aceste douã tipuri de clorofile se completeazã una pe alta în absorbţia luminii. Plantele pot obţine tot necesarul de energie pe domeniile albastru şi roşu ale spectrului vizibil. Oricum, existã încã o mare parte a regiunii spectrale, între 500-600 nm, în care foarte puţinã luminã e absorbitã. Lumina aferentã acestor benzi spectrale se aflã în regiunea corespunzãtoare culorii verzi şi, dat fiind cã aceasta e reflectatã, plantele au culoarea verde. Clorofila absoarbe lumina atât de puternic, încât mascheazã alte culori mai puţin intense. Câteva dintre aceste culori mai discrete (provenite de la moleculele unor substanţe precum carotenul şi quercitina) se pot evidenţia toamna, atunci când clorofila din frunze dispare, culoarea verde fiind înlocuitã de culorile portocalii şi portocaliu-roşiatic date de carotenoide.
O a treia formã de clorofilã este (nu surprinzãtor) denumitã clorofila c şi poate fi gãsitã atât în aparatul fotosintetizant al unor plante din familia Cromista, cât şi în dinoflagelate. Un proces de importanţã biologicã majorã în care clorofila este implicatã este fotosinteza, procesul biologic prin care plantele, algele, protozoarele şi unele bacterii convertesc energia luminii solare în energie chimicã. Energia chimicã este utilizatã pentru reacţiile de biosintezã, precum acelea de formare a glucidelor sau acelea de fixare a azotului în aminoacizii care constituie materia primã în sinteza proteinelor. În fine, putem spune cã aproape toate organismele vii depind de energia produsã prin fotosintezã, aceasta fiind esenţialã în nutriţia lor, ceea ce face din aceastã energie una capitalã pentru viaţa de pe Pãmânt. Evident, se face referire la specificul de organisme autotrofe – cazul animalelor şi omului. Fotosinteza este, de asemenea, responsabilã şi pentru biogeneza oxigenului care alcãtuieşte o mare parte din atmosfera Pãmântului.
O contribuţie importantã la înţelegerea mecanismului fotosintezei şi-au adus iluştrii oameni de ştiinţã, între aceştia menţionându-se: chimistul englez Joseph Priestley; chimistul francez Antoine Laurent Lavoisier; medicul olandez Jan Ingenhousz; chimistul şi teologul elveţian Jean Senebier; chimistul elveţian Theodore de Saussure; chirurgul german Julius Robert Mayer care a realizat cã plantele convertesc energia solarã în energie chimicã.

COMPLECşI MOLECULARI AI CLOROFILEI
Clorofila şi derivaţii acesteia denumiţi clorofiline (reprezentând sãruri de sodiu şi/sau de cupru ale clorofilei) au capacitatea de a forma complecşi moleculari stabili cu anumite substanţe chimice nocive, unele cu aţiune cancerigenã, e.g. hidrocarburile policiclice aromatice gãsite în fumul de ţigarã, unele amine heterociclice gãsite în carnea prãjitã şi aflatoxina B1 (AFB1). Legãtura dintre clorofilã sau clorofiline şi aceste substanţe cu potenţial cancerigen poate interfera cu capacitatea de absorbţie a acestora din tractul gastrointestinal, reducând astfel cantitatea care ajunge la ţesuturile susceptibile.
Clorofilinele sunt unele dintre substanţele cu cel mai pronunţat caracter antioxidant care au fost vreodatã studiate. S-a demonstrat cã, clorofilinele pot neutraliza in vitro acţiunea oxidanţilor. Date rezultate din studiile efectuate pe animale sugereazã faptul cã suplimentarea dietei cu clorofilã poate scãdea stresul oxidativ indus de substanţe chimice carcinogene şi de radiaţii.
CLOROFILA, CLOROFILINELE şI PREVENIREA CANCERULUI
Studiile experimentale au pus în evidenţã şi activitatea anticancerigenã a clorofilei şi clorofilinelor. Este cunoscut faptul cã oncogeneza (carcinogeneza), în majoritatea cazurilor, este precedatã de biotransformarea unor xenobiotice chimice (numite şi procarcinogeni), rezultând compuşi carcinogeni activi. Astfel de compuşi sunt capabili sã atace macromolecula de DNA (acidul deoxiribonucleic) sau alte molecule specifice cu rol de precursori în carcinogenezã, prezenţi în ţesuturile susceptibile. Dat fiind faptul cã enzimele din familia citocromului P450 sunt necesare pentru activarea unor procarcinogeni, inhibarea acestor enzime poate scãdea riscul apariţiei unor tipuri de cancer induse chimic. Studii efectuate in vitro au indicat cã activitatea enzimelor din familia citocromului P450 poate fi scãzutã de cãtre clorofiline. Astfel, enzime specifice biotransformãrii xenobioticelor favorizeazã eliminarea din organism a substanţelor cu potenţial toxic şi cancerigen. Date rezultate din experimente efectuate pe animale indicã faptul cã clorofilinele pot creşte activitatea enzimei quinon-reductaza, enzimã cu acţiune specificã în biotransformare.
O altã explicaţie posibilã pentru mecanismul anticancerigen al unor derivaţi ai clorofilei este datã de faptul cã aceştia acţioneazã ca şi molecule interceptoare, blocând absorbţia aflatoxinelor şi a altor substanţe cancerigene prezente uneori în alimente. Când clorofilinele sunt administrate, experimental, împreunã cu un cancerigen, acestea acţioneazã ca şi molecule interceptoare, formând complexe reversibile cu substanţa cancerigenã. Cercetãrile confirmã cã derivaţii clorofilei pot avea efect de „interceptor” în raport cu diverşi cancerigeni testaţi. Studiile evidenţiazã, de asemenea, formarea unui complex prin legarea non-covalentã a cancerigenului de clorofiline, ceea ce poate explica mecanismul efectelor „interceptoare” al acestora. Cu cât formarea complexului este mai puternicã, cu atât mai scãzutã este cantitatea de clorofiline necesarã pentru a intercepta cancerigenul. Formarea complexului este posibilã datoritã suprafeţei plane a compusului care se leagã de clorofiline şi a interacţiilor hidrofobe de pe suprafaţa clorofilinelor şi a compusului. O altã cale de a privi acţiunea interceptoare a clorofilinelor este prin aşa numita „captare molecularã”. Captarea reduce disponibilitatea carcinogenilor în organism şi astfel organismul este mai puţin expus la acţiunea acestora. În cadrul unui studiu efectuat pe Salmo gairdneri, pãstrãvul curcubeu, clorofilinele par a funcţiona doar dacã acestea sunt prezente în dietã în acelaşi timp cu carcinogenul (Arbogast et al., 1995).
Aflatoxina B1 (AFB1) este un cancerigen hepatic produs de anumite specii de ciuperci prezente în cereale şi legume mucegãite, precum porumbul, arahidele şi soia. În zonele calde, cu umiditate crescutã care nu posedã silozuri adecvate pentru depozitarea cerealelor, cantitãţi mari de AFB1 ajung în alimentaţie, fapt asociat cu un risc crescut de cancer hepatocelular. În ficat, AFB1 este metabolizat într-o formã capabilã de a se lega de DNA, cauzând mutaţii. În experimentele pe animale cu cancer hepatic indus prin AFB1, administrarea de clorofilã, în acelaşi timp cu expunerea la o dietã cu AFB1, reduce semnificativ efectele asupra DNA-ului produse de AFB1 în ficatul pãstrãvilor curcubeu şi a şobolanilor şi, în funcţie de dozã, poate inhiba dezvoltarea cancerului hepatic la pãstrãv.

CLOROFILINELE şI DETOXIFIEREA
Clorofilinele joacã, de asemenea, un rol important şi în detoxifierea internã a organismului, având astfel importanţã în menţinerea funcţiilor vitale şi a sãnãtãţii. Detoxifierea internã reprezintã totalitatea proceselor care neutralizeazã, transformã şi eliminã substanţele nocive (dãunãtoare) din organism, prin unul sau mai multe din urmãtoarele cãi:
- respiratorie – pulmoni, bronhii, trahee, laringe, faringe, sinusuri şi nas;
- gastrointestinalã – ficat, vezicã biliarã, colon şi întregul tract gastrointestinal;
- urinarã – rinichi, uretere, vezicã urinarã şi uretrã;
- tegumentarã şi glandularã – glande sudoripare şi sebacee, glande lacrimale;
- limfaticã – canalele limfatice şi nodulii limfatici.
Ficatul. Sub raport funcţional, ficatul este unul dintre cele mai importante organe cu rol în detoxifierea organismului. Glutationul, cel mai abundent compus sulfhidric din organism, are funcţia de a chelata şi detoxifia organismul. Astfel, metalele grele, cum ar fi mercurul şi plumbul, se pot combina sau se pot complexa cu glutationul. Odatã complexul format, bila devine calea principalã utilizatã de organism pentru excreţia acestuia, reducându-se astfel cantitatea de glutation disponibilã. Principala sursã de sulf pentru cisteina din glutation este metionina. Cisteina nu poate fi asimilatã uşor de hepatocite (celule heaptice), în timp ce metionina este asimilatã mult mai uşor, fiind apoi metabolizatã la S-adenozil-metioninã, homocisteinã, cistation şi cisteinã. Celulele canceroase utilizeazã metionina pentru a se dezvolta şi a prolifera. Dependenţa cancerului şi a tumorilor de metioninã pentru dezvoltare este o condiţie artificialã datoratã unor tulburãri pe cãile metabolice de trans-sulfurare şi trans-metilare. Aşadar, dacã disponibilitatea metioninei este redusã, va fi afectatã nu doar capacitatea ficatului de a produce detoxifiere, dar va scãdea şi cantitatea disponibilã de glutation pentru a complexa anumite substanţe strãine (xenobiotice chimice). Studiile au demonstrat cã o deficienţã de metioninã poate, ea însãşi, provoca apariţia cancerului hepatic, fãrã a mai fi prezentã vreo substanţã cancerigenã şi, de asemenea, au arãtat faptul cã deficitul în metioninã permite metalelor grele sã producã efecte toxice.
Colonul. Este un segment al tractului digestiv, important în eliminarea xenobioticelor reziduale sau chiar a unor metaboliţi reziduali aflaţi în exces (e.g.: lipide, lipoproteine etc.). ţesuturile organismului nu pot elimina reziduurile atât timp cât colonul nu funcţioneazã normal. Diversele aparate şi sisteme ale organismului sunt dependente unele de altele. Când colonul funcţioneazã normal, organismul are asiguratã eliminarea reziduurile cu potenţial toxic din toate ţesuturile prezente în diverse aparate şi sisteme. Reziduurile din colon, în cazul unor tulburãri funcţionale, pot conduce la disfuncţiuni ale unor organe. Acest fapt este posibil prin tranzitul diverselor substanţe nocive din colon. Colonul afectat creeazã diverticulite care se prezintã ca mici hernieri (numite în limbaj colocvial „buzunare” ale peretelui colonului cu conţinut de materii fecale. Dacã acestea stagneazã prea mult, pot ajunge în organism, cauzând ceea ce se numeşte autointoxicare. Aceste diverticule, de obicei, nu pot fi detectate în interiorul colonului prin colonoscopie. Adesea, acestea pot fi localizate la exteriorul colonului, unde nu pot fi vizualizate. În aceste diverticule („buzunare”) viscerale specifice colonului se poate acumula puroi, sânge şi materii fecale cu conţinut de substanţe nocive care pot tranzita în circulaţia sanguinã. În acest mod, se realizeazã o intoxicare a organismului. Când organismul este intoxicat, în celule nu mai pot accede nutrienţii din sânge, deoarece lichidul interstiţial conţine reziduuri aduse de limfã. Substanţele nocive sunt eliminate, în parte, prin rinichi, prin piele (glande sebacee, glande sudoripare) şi chiar prin glandele lacrimale.
Rinichiul. Principalul rol al rinichilor rezidã în menţinerea constantã a volumului şi compoziţiei fluidelor biologice şi, în general, a homeostaziei biochimice şi homeostaziei termice. Aceasta, în condiţiile în care factorii de mediu (alimentaţia, temperatura, presiunea atmosfericã ş.a.) variazã continuu. Prin rinichi se realizeazã îndepãrtarea din organism a unor produşi metabolici reziduali formaţi la nivelul celulelor şi xenobiotice chimice sau derivaţi reziduali ai acestora. Rinichiul deţine mai puţin controlul cuantumului apei intracelulare din moment ce, dacã acesta funcţioneazã în mod adecvat, fiecare celulã este în mare parte autonomã, reţinând ceea ce are nevoie şi eliminând ce nu are nevoie, în fluidul extracelular. Rinichiul reţine metaboliţii necesari şi, chiar mai mult, permite “libertatea” de a face mici excese. Aceasta înseamnã cã rinichiul ne permite sã luãm mai mult decât avem nevoie din elementele vitale – apã şi sare, de exemplu – excretând exact ceea ce nu folosim. În final, putem spune cã rinichii conservã atât volumul lichidelor din corpul nostru, cât şi compoziţia acestora. Chiar dacã existã variaţii în alimentaţie, consum de lichide sau activitate fizicã, valorile specifice homeostaziei biochimice se menţin. Rinichiul funcţioneazã cu o precizie de maxim 1% şi niciodatã sub 5%, în circumstanţe extrem de variate. Dacã rinichii „cedeazã” în situaţii limitã, decesul are loc dupã câteva zile, datorându-se în mare parte acumulãrii de produşi metabolici şi reziduali toxici, care pot provoca stop cardiac. Remarcabil este şi faptul cã rinichiul se poate adapta la tulburãri morfofiziologice lente prin disfuncţie, astfel încât este posibilã supravieţuirea chiar şi cu 5% din funcţionalitatea totalã a acestuia. Rinichiul are o rezistenţã mai mare la boli decât (de exemplu) inima sau plãmânii.
Sistemul limfatic. Când substanţele reziduale din celule sunt eliminate, acestea sunt transportate mai departe de cãtre lichidele circulante ale organismului: sângele şi limfa. Limfa are aceeaşi compoziţie cu cea a sângelui, însã nu conţine eritrocite. Fiecare celulã din organism este scãldatã de lichidul interstiţial, care conţine substanţe provenite din circulaţia sanguinã, alãturi de substanţe eliminate de celule. Aproximativ 90% din apa şi moleculele mici care intrã în lichidul interstiţial din circulaţia sanguinã sunt reabsorbite de vasele sanguine locale. Celelalte 10%, din apa şi moleculele mici rãmase alãturi de proteine, alte substanţe cu molecule mari şi particule din lichidul interstiţial sunt colectate într-o reţea de vase capilare.
Vasele limfatice conflueazã în ducte mai mari care, în cele din urmã, se varsã înapoi în circulaţia sanguinã. Vasele limfatice conţin valve mono-direcţionate care au în structurã ţesut muscular ce pompeazã limfa prin aceste valve. În toate canalele limfatice existã valve. În vasele limfatice mari, valvele sunt prezente la fiecare câţiva milimetri, iar în vasele limfatice mici, valvele sunt chiar mai apropiate. Imaginile în mişcare ale vaselor limfatice expuse aratã cã, atunci când acestea sunt umplute cu lichide, musculatura netedã din pereţii vaselor se contractã automat.
Mai mult chiar, fiecare segment al vaselor limfatice dintre douã valve succesive funcţioneazã ca o pompã automatã separatã. Astfel, umplerea unui segment cauzeazã contracţia, iar fluidul este pompat prin valvã cãtre urmãtorul segment limfatic. Aceasta provoacã umplerea segmentului urmãtor care, la rândul sãu, câteva secunde mai târziu, se contractã. Procesul continuã pe tot parcursul sistemului limfatic pânã când lichidul este, în cele din urmã, golit înapoi în sistemul sanguin, din ductul toracic în vena cavã, chiar sub claviculã. Când proviziile proaspete iau locul produşilor reziduali ai celulelor – toxine, bacterii, virusuri, otrãvuri etc. – celulele devin mai sãnãtoase şi la fel şi noi. Îndepãrtarea proteinelor din spaţiile interstiţiale este o funcţie absolut esenţialã, fãrã de care am muri în 24 de ore. Colonul este principalul organ prin care materiile mucoide din limfã sunt eliminate.
Când sistemul limfatic devine suprasaturat cu materii mucoide, se creeazã o presiune ce se resimte în întregul organism. Începe ca şi o tensiune în muşchi, ce devine o durere muscularã o datã cu creşterea presiunii. Una dintre funcţiile febrei este aceea de a subţia mucusul limfatic, îmbunãtãţind abilitatea acestuia de a curge şi de a trece prin pereţii colonului. Toate influenţele cu rol în purificarea limfei reduc febra, prin scãderea necesitãţii de a utiliza acest mecanism pentru subţierea mucusului limfatic. Dacã colonul nu poate efectua rata necesarã de purificare a limfei, atunci organismul utilizeazã ficatul pentru a face acest lucru. Toxinele preluate de ficat sunt excretate ca şi parte componentã a bilei. Când fluxul bilei devine excesiv, aceasta se adunã în stomac, având ca rezultat apariţia senzaţiei de greaţã. Majoritatea plantelor selectate în scop nutriţional au rol în epurarea substanţelor toxice din limfã, motiv pentru care animalele mãnâncã iarbã atunci când se simt rãu. Se poate deci vedea cu ce probleme se poate confrunta organismul atunci când colonul nu funcţioneazã normal. În acest caz, substanţele reziduale sunt reţinute în sistemul limfatic. Pe mãsurã ce acest proces continuã, reziduurile se acumuleazã în ţesuturile organismului, ducând la apariţia bolilor. Acest proces poate afecta orice parte a organismului, deoarece sistemul limfatic serveşte toate celulele corpului.
Deoarece sistemul limfatic preia toxinele de la toate celulele organismului, funcţionarea optimã a acestuia este importantã pentru sãnãtatea întregului organism. Limfa este plinã de nutrienţi pe care îi transportã la celule, de hormoni, de enzime. Leucocitele, limfocitele, monocitele, anticorpii şi alte celule sanguine sunt capabile sã se deplaseze pe oriunde existã apã. Exact precum aerul din jurul corpului se aflã în mişcare constantã, lichidul limfatic în care „se scaldã” celulele se gãseşte, de asemenea, în mişcare continuã. Celulele sunt capabile sã funcţioneze mai bine dacã lichidul limfatic este permanent reînnoit şi conţine concentraţii optime de hidrogen, oxigen, glucozã şi alţi nutrienţi.
Din organism, anumite toxine se pot elimina şi prin intermediul transpiraţiei, în urma unor activitãţi fizice intense sau a cãldurii. Sinusurile şi pielea noastrã se pot constitui, de asemenea, în cãi de eliminare.
Dar de ce este important sã asigurãm buna funcţionare a sistemelor de detoxifiere ale organismului?
Deoarece noi toţi suntem expuşi zilnic la acţiunea unui numãr mare de xenobiotice chimice (în limba greacã : xenos = strãin; bios = viaţã), i.e. substanţe strãine corpului sau organismelor vii. Xenobioticele sunt substanţe ajunse în organism, care nu sunt produse în mod normal şi nici nu ar trebui sã fie prezente, sau substanţe care sunt prezente în concentraţii mult mai mari decât cele uzuale. Printre xenobioticele chimice putem menţiona: aditivii alimentari, medicamentele, diverşii poluanţi chimici prezenţi în aer, apã şi alimente generaţi de activitãţile industriale şi agricole ş.a. – adicã substanţe pe care organismul uman nu le produce singur şi nici nu ar trebui sã fie prezente ca şi parte a unei diete normale.
Pe lângã xenobioticele chimice, organismele umane sunt expuse şi la xenobiotice fizice (radiaţii cosmice sau terestre) şi chiar biologice (virusuri, bacterii, paraziţi).
Efectele nocive ale xenobioticelor, indiferent de originea lor, depind de doza, frecvenţa sau starea de agregare a acestora. Xenobioticele pericliteazã sãnãtatea umanã dacã nu sunt transformate şi eliminate. Un debut rapid al unor simptome acute poate fi produs de multe pesticide şi de unele medicamente, dar în general, majoritatea xenobioticelor cauzeazã efecte negative pe termen lung, ducând la apariţia cancerului sau a altor boli. O mare parte din simptomele comune generate de xenobiotice includ dureri de cap, obosealã, exces de mucus, dureri, probleme digestive, simptome specifice alergiilor şi sensibilitate crescutã faţã de agenţi din mediu cum ar fi chimicalele, parfumurile şi sinteticele.
Organismul se debaraseazã de xenobiotice prin biotransformare. Adesea, în mod incorect, acest proces este numit metabolizarea xenobioticelor. În general, biotransformarea are ca rezultat conversia xenobioticelor liposolubile în metaboliţi solubili în apã cu moleculã mare, care pot fi excretaţi în mod eficient.
Nutrienţii şi xenobioticele chimice absorbite din intestin sunt transportate la ficat printr-un singur vas sanguin (vena portã). Dacã accede în organism în cantitãţi mici o substanţã strãinã, poate fi transformatã complet la nivelul ficatului, înainte de a ajunge în circuitul sanguin şi la alte organe (efectul primului pasaj). Xenobioticele inhalate sunt distribuite prin intermediul circulaţiei sanguine la ficat. În acest caz, doar o fracţiune din dozã este transformatã în ficat înainte de a ajunge la alte organe.
Enzimele hepatice sunt responsabile pentru biotransformarea xenobioticelor, mai întâi prin xenobiodegradare (prin reacţii de oxido-reducere, de hidrolizã) şi apoi prin xenobiosintezã, aceasta din urmã realizându-se, în special, prin reacţii de conjugare a compuşilor nocivi prin legare la acid glucuronic (glucurono-conjugare), la glutation (glutation-conjugare), derivaţi sulfonici (sulfono-conjugare) etc. Compuşii formaţi prin conjugare sunt ulterior excretaţi prin bilã sau prin urinã. Un grup important de enzime implicate în biotransformarea xenobioticelor sunt enzimele microsomale hepatice ce aparţin citocromului P450.
Oxidarea are, în general, ca efect activarea compusului strãin – acesta devine mai reactiv decât substanţa de bazã. În majoritatea cazurilor, metaboliţii rezultaţi în urma oxidãrii sunt transformaţi mai departe de alte enzime într-o fazã secundã. Aceste enzime conjugã metabolitul cu un substrat endogen, astfel încât sã rezulte o moleculã mai mare şi mai polarã. Acest fapt favorizeazã excreţia.
Enzime care metabolizeazã xenobiotice se gãsesc şi în alte organe, cum ar plãmânii şi rinichii. În aceste organe, enzimele pot avea roluri importante în biotransformarea anumitor xenobiotice. Metaboliţii formaţi într-un organ pot fi transformaţi mai departe în alt organ. Bacteriile din intestin pot participa, de asemenea, la biotransformare. Metaboliţii xenobioticelor pot fi excretaţi pe cale renalã sau biliarã, sau exhalaţi prin plãmâni.
Deci, biotransformarea poate fi privitã ca un proces esenţial pentru supravieţuire. Protejeazã organismul împotriva efectelor nocive ale diverselor xenobiotice, previne acumularea anumitor substanţe dãunãtoare în organism.
Daca il doriti, solicitati prin email aici: latinitatis@yahoo.com